>

vineri, 19 mai 2017

- Unde ai fost până acum ?
 Unde am fost până acum? La capătul răbdării  mele. La prăpastia vieții mele. Stăteam acolo și mă uitam în jos la toate ce am făcut.  Ma uitam la mine de sus și tot ce vroiam sa fac...era să schimb totul.
 Vroiam să țip. Să urlu. Din toată puterea mea. Vroiam să strig atât de tare încât  să-mi plesnească coardele vocale și apoi să nu mai fiu capabilă  să vorbesc.  Nu vroiam să văd pe nimeni. Nici să aud.
 Vroiam să strig aşa încât să îmi fie vizibile venele de pe frunte,  ce e foarte greu. Să îmi strâng pumnii încât unghiile să intre în carne și să curgă sânge.  Mult sânge.  Să dau cu piciorul în pietre  aşa cum aş da în viața mea şi să  urlu și mai tare, nu de durere, dar de prea multe acumulate în mine.
 Să îmi pară că sunt singura pe lume, cea mai gălăgioasă,  să vibreze şi sateliții din cosmos de la vocea mea. Strigătul.
 Vroiam să plâng.  Să fiu stoarsă complet și tot să îmi curgă pe ochi. Probabil aş fi putut crea un nou ocean. Mai voluminos ca Pacificul,  și deloc Pacific. Pentru că e loc doar de furtuni.
 Aş fi vrut să țip atât de tare încât la sfârșit să rămân fără aer . Respirând să trag tot dioxidul de carbon și în final să nu mai rămână nimic pe Planeta aceasta.
 Aş fi vrut să mi se scoată inima din piept.  S-o ducă,  s-o ascundă,  s-o rupă,  s-o nimicească,  să dea cu piciorul în ea dar numai nu atunci când e în mine.
 Aş fi vrut să o scuip aşa cum scuip ceva ce ai mâncat și nu ți-a plăcut.  Doar atunci puteam să nu mai simt nimic . Mă saturasem să fiu umană. Să am sentimente. Toți se tem de epoca în care roboții vor înlocui oamenii. Ei cel puțin nu vor suferi.
 Aş fi vrut să strig, și apoi să cad ca un martir care a luptat pentru Patria sa. Eu am luptat să am o viață cât mai lungă.
 Vreau să renunț la tot.
 - Am fost acasă. Ca de obicei, făcând nimic și simțindu-mă bine. 

vineri, 21 aprilie 2017

Orologiul Sentimentelor

 Există mai multe sentimente. Un sentiment e Evadarea. Atunci când în sfârșit ai ieșit și tu din temnița casa ta şi mergi spre un loc necunoscut,  ştiind că acolo va fi mai bine.  Mergi cu o siguranță dar sufletul îți aleargă, şi, după 3 minute de mers , tot te întreabă: Nu am ajuns ?
  Un sentiment e libertatea. Mergi cu capul în nori abia atingând pământul de parcă te-ar apuca de picior și te-ar târî  înapoi în temnița casa ta.
 Te îndrepți spre apus şi te simți atât de goală  pe dinăuntru şi atât de ușoară încât te miri : Cum de nu zbor ?
  Totul pare liniștit și limpede și nou. Chiar tu miroşi a nou şi știi că de acum va fi altfel.  Asta e speranța.
 Prospețimea aerului îți dă motive să crezi că ai depășit momentul și că în sfârșit ai învățat să respiri  trăiești.  Te mângâie de parcă ar fi ceva viu şi te cheamă, te îmbie, te vrăjește.  Iar iarba de sub picioarele tale e atât de moale. Te descalți  și te tot învârteşti şi știi că te porți copilărește dar nu îți pasă, asta e fericirea.
 Şi mai ai și sentimentul ăla când vrei să faci o pauză. Te așezi la marginea lacului şi te gândești la multe lucruri, prea multe. Vântul îți suflă în ochi și îți insufla somnolență. Atunci te întinzi pe spate și te uiți la norii pufoși,  ca de vată. Și nici că îți pasă că s-ar putea să te murdărești de iarbă. Să fi fost asta  indiferența?
 Apoi vine curiozitatea aia  și întrebarea copilărească: ce o să fie dacă o să îmi înmoi picioarele în lac ?
  Şi ce fel de întrebare fără răspuns? Afli căldura apei şi simți cum îți desenează fiecare linie de pe talpa piciorului. Îl ridici și cobori și te minunezi de valurile făcute de tine.
 Apoi vine frica.  Dacă cineva te apucă și te trage sub apă și nu mai poți ieși?
  Nu ai nimic de făcut decât să fugi. Te ridici și fugi . Picioarele îți aleargă aşa cum îți alerga sufletul la început. Înghiți pământul doar pentru ca nimeni să nu te ajungă.  Nu mai simți nici aer, nici iarbă și nici soare. E frig,  e întuneric,  e dur.
 Totul până când ajungi la temnița  ta.
 Sigurant

miercuri, 12 aprilie 2017

"Umăr la umăr"

 Acest articol va fi mai diferit de celelalte.  O să las stilul artistic  şi o să vorbesc despre ceva real dar la fel de frumos și emoțional.
  Este vorba de proiectul umanitar  "Umăr la umăr " la care am participat recent și care mi-a produs o avalanşă  de emoții..
  Conform acestuia mai mulți voluntari au vizitat Liceul Internat nr 7, Centru educațial de copii bolnavi de cancer și azilul municipal de bătrâni.
 Proiectul m-a luat pe nepusă masă.  În 3 zile trebuia să adunăm diverse bunuri pentru acele suflete care aveau nevoie de ajutor. Respectiv,  când am anunțat pe fiecare în parte, am avut parte de multe priviri  de nedumerire şi câte un " Când o să reușim?"
 Ei uite că am reușit. Și numai datorită celor care au fost foarte receptivi și au vrut să ajute.  Și au ajutat cum am putut ei mai bine.
 Datorită celor cu suflet mare am izbutit să materializăm ceea ce ne-am propus. Astfel, după acele 3 zile ne-am trezit cu câte 3 sacoșe în mână pline de cărți,  caiete , haine dar cu și o sumă de bani plauzibilă.
   Am lucrat operativ și nu ne-am lăsat doborâți  de unele piedici. Am avut un microbus mic, nu începeam toți,  stăteam câte 3 pe scaun , cu cozonaci în mână, fructe și biscuiți, dar asta era un nimic. Nu ne simțeam influențați, mergeam și  ne simțeam fericiți,  unii chiar cântau. Sentimentul că noi, adolescenți de 15 sau 16 sau 17 ani , putem fi de ajutor unor suflete,  putem face lucruri bune și frumoase, ne făcea fericiți, invincibili. .  Aveam așteptări mari.
 Am văzut cum cei mai triști oameni pot fi fericiți pentru câteva clipe. Am văzut copii deznădejduiți și bătrâni singuri dar binevoitori. Am văzut ochi plini de lacrimi și am auzit voce tremurândă.
 Cred că lacrimile  treceau de la unul la altul aşa cum trece curentul electric printr-un metal conducător.
 Cel mai important,  am simțit fericire.
 Nu m-am aşteptat dar când am intrat în azil cu cozonaci în mână , pachete , toți bătrânii ne-au aplaudat. De parcă eram niște eroi pentru ei. Și poate că eram. Am demonstrat că nu am uitat de ei. Am adus sărbătoare la ei în suflet.
 Mai mult,  dacă ceilalți nu prea au grijă de ei, au ei unii de alții.
 Spre exemplu, având pachete multe, luam câteva și treceam prin camere , când rămâneam cu mâinile goale , plecam iar să mai luăm. S-a întâmplat ca să mi se termine pachetele din mână și încă să nu fi  trecut pe la toate camerele de la un singur etaj. Intorcându-mă , o bătrână a crezut că nu mai vin, și deși o felicitasem  deja ,m-a întrebat : "Dar nu mai treceți și pe la ceilalți?" . Explicându-i  situația și fiind încrezută că o să revin, a devenit și mai fericită. Asta e o dovadă de dragoste, de prietenie.
 Prietenia aceasta şi-o împărtășeau cu noi. Ne urau cele mai frumoase lucruri. Un singur mulțumesc li se părea prea puțin , de aceea ne dădeau câte o floare,  bomboane. Ei nu știau că nouă ne  era de-ajuns  doar faptul că am putut să le aducem fericire.
 Putea o singură persoană să ne vadă și la etajul întâi,  și la etajul doi și la etajul trei și de fiecare dată  să ne mulțumească şi să ne ureze sănătate.
 Plecând,  am simțit din privirea lor dorința  de a ne mai vedea.
 Cu siguranță, ne vom mai întâlni.
 Acest  articol nu este decât un imbold pentru a face lucuri bune. Nu doar când e sărbătoare, nu doar când cineva vă propune, ci în fiecare zi.  Vreau să cred că macar unii , acum, au devenit mai încrezători în propriile forțe.
 Orice ajutor contează. Stereotipul " Fericirea altora e și fericirea mea" , nu mai e stereotip. 

luni, 3 aprilie 2017

Dragă X.
 Am zis că nu o să mai gândesc la tine dar creierul meu nu vrea să te alunge afară. Te-a închis acolo cu zeci de lacăte și te lasă să îți pictezi idealurile. Și nu îi place când pictezi pe altcineva înafară de mine, de aceea îți rupe fiecare schiță. Zilnic, vine și te hrănește  ca un temnicer cu dorințe ca să rămâi veșnic viu. Viu în memoria mea.
 Nu fac nimic. Stau pe malul Mediteranei  de turcoaz și mă las mângâiată de soare , deși aş fi vrut să o faci tu. 
 E frig aici. Mai ales în hanorac, mai ales fără tine. 
 Vântul bate îndrăzneț și alungă nisipul în aer. El dansează după cântecul valurilor. Valuri acompaniate de pescăruși.  Bate vântul. Și e mai aspru ca suflul tău. 
 În zare se văd corabii.  Probabil acolo stau domni și doamne  și discuta ultima săptămână de modă ( care sunt foarte multe) , sau care vin e mai bun. Discută despre politică. Se ceartă când nu sunt de acord și nici nu bănuiesc ca de aici, de pe țărm îi urmărește o străină. 
 Am mai spus că vântul e aspru. Acum nu mă lasă să îți scriu. 
 De altfel, și nisipul e de partea lui. Îmi acoperă ochii de parcă îmi spune: Ajunge.
 Nu știu ei că atunci când închid ochii, te văd mai clar. Mai viu. Mai aproape.  Deși ești la sute de kilometri depărtare. 
 Nu mă deranjează. Doar dacă nu mi s-ar ascunde și în ghete. 
 Am mers mult. Pentru că locuiesc departe. Dar acolo nu puteam fi cu tine. E gălăgie. Copii pe biciclete. Tineri pe la terase. Adulți pe la magazine.  Bătrâni pe alei. Toți vor să vorbească intre ei. 
 Noi vorbim doar prin intermediul mării. A
tunci când nu știu ce să spun, nisipul pune punct și repetă iarăși că îmi ajunge, că nu se merită, că ajunge atâta suferință. Mare însă, transforma punctul în virgulă și convinge nisipul : Mai las-o, nu e totul .
 Ea, ca orice femeie, poate convinge indiferentul nisip. Evident,  prin lacrimi. Plângăcioasa tot udă țărmul cu lacrimi de  valuri. Și le întinde până la mine și apoi, ca și cum şi-ar  șterge ochii , și le retrage rapid. 
 Tot ea a vrut să  conduca numeroase de sticle cu scrisori pentru tine. Ca un complice. Dar de fiecare dată ca o  zăpăcită le pierdea și niciodată nu ajungea la tine.  
 Spune-mi,  te gândești des  la mine ? Măcar în zilele de duminică? Măcar atunci când plouă ?

sâmbătă, 18 martie 2017

Dacă depresia ar fi oraș.

Aici oamenii nu știu de fericire.
Aici plouă mult vineri
La ei în suflet e sălbăticie
Și toți îs bătrâni, fără tineri.
Aici  același film de 10 ori se rulează.
Și ceaiul mereu e rece
Dacă  mori, pe nimeni nu interesează.
Ei nici nu știu ce se petrece.
Ei n-au mașini, biciclete
N-au scaune, nu-s adevărați.
Pe pat , în cap cu  sticlete
Sfârșitul și-l așteaptă culcați.
Ei n-au baloane colorate.
Şi de  şotron nimeni nu știe
În ochi cu lacrimi sărate,
Trăiesc o zi ca o mie.
 Aici nu are semnal telefonul
Nimeni pe nimeni nu sună.
La ei nu mai trece somnul
Prin câmpuri,  tare insomnia răsună.
Nimeni nu face fotografii
Că nici nu au ce prinde
Sunt oare frumoase niște stafii?
Pe nici moartea nu îi cuprinde ?
 Pe drum merge singur tramvaiul
Singuratic, nu are cine să îl oprească
Departe de ei e raiul,
Să-l vezi, e o dorință nebunească.
Aici noroiul pe nimeni nu deranjează
Merg și ei cu picioarele  murdare.
Aici nimeni,niciodată nu dansează,
Ei au în mers o neînțeleasă  încordare.
Aici nimeni nu zâmbește măcar
Nimeni nu cântă,fredonează.
Cel ce a fost fericit e anticar
El fericirea doar şi-o desenează.
Şi-o desenează fără culori
Pentru că ea vine din trecut
Lumea asta nu are nici actori
Nu au timp de prefăcut.
Toți vin dar nimeni nu pleacă,
Deși bilet de întoarcere există .
Cine să îi înțeleagă?
Când durerea încă persistă?

duminică, 12 martie 2017

Azi am revenit. Altă dată pot să nu

La voi plouă. La mine ninge.
 Nu te-ai gândit vreodată că poți să te trezești dimineața şi  eu să fiu departe ? Nu la câteva sute de metri. Nu la câțiva kilometri , sau zeci. Dar sute ?
Nu te-ai gândit vreodată  că pot să plec și să nu mai vin ? Chiar aşa. Pentru ce să mai vin? Mă mai ține ceva aici?
Nu te-ai gândit vreodată că o să vrei să mă mai vezi din când în când ? Ziua când ești cel mai ocupat și trebuie să treci pe la mai multe locuri. Tu mergi în microbuz , sau autobuz , asculți cântecul tău preferat și pentru un moment dat uiți de tine. Dar te prefaci că nu e aşa. Nu simți nimic. Muzica. Muzica e de vină.
 Sau când savurezi cafeaua ta și accidental ai văzut o fată în pălărie neagră. Sau rochie albastră.  Sau blugi negri. Să ți fi părut ?
 Ai fi vrut să alergi după ea dar dacă nu trebuie ?
Dar dacă nu o să mai ai ocazia?
 Dar eu pot să plec şi  nici după 5 ani să nu vreau să mă întorc.  Dar 5 ani....5 ani.. 5 ani e atât de mult.
 După 5 ani pot să am altă viață . Alți oameni. Alte străzi. Alte cântece.
 Pot să nu mai tresar noaptea când uşa scârțâie,  sau când o carte cade de pe raft, sau când draperia se mișcă.
 Pot să nu mai mănânc covrigi, cât de buni nu ar fi ei. Să nu mai urăsc atât de mult stafidele. Să fiu alta.
 Nu te-ai gândit vreodată că s-ar putea cândva să treci pe lângă cutia poştală și prima dată după ceva timp să ai o scrisoare! O scrisoare, nu e minunat ?!
 Dar de la cine ? Dar habar nu ai. E doar o fotografie cu munți , sau un muzeu , sau o stradă simplă. O fotografie care pe partea din spate scrie " Salutări  din X...Ce mai face...? " sau stai, s-ar putea atunci să fie alta , oricum o să întrebe de ea.
 Și stai şi te uiți la scrisoare , alături trec mașini improşcând noroi , copii cu bicicleta dar tu tot de gandeşti  de la cine e . Sau ştii?
 Nu te-ai gândit vreodată că pur și simplu putea fi altfel ? Mai bine pentru toți ?
 A. Da de mine nu îți fă griji. Da. Mai plâng și eu câteodată dar n-oi fi eu dacă nu aş ști cum să mă refac. Chiar dacă încă nu am facut-o....
Nu te-ai gândit vreodată că pot să incep să nu mai refuz pe alții ? Să nu le dau pretextul că " Vai. Iertați-mă  domnule , dar țin la alt dobitoc "
 Adică...De ce trebuie să o fac eu când tu nu o faci ?
 Sigur că poate fi altfel. Dar ce e de făcut? Să merg înainte ? Sau mă ajuți tu să mă întorc ? Dar oare se merită ?
 Azi m-am întors. Altă dată se poate să nu.
La voi a plouat ? La mine a nins.

duminică, 5 martie 2017

"Uneori ai nevoie de doar un minut , un amărât de minut din viața ta ca să schimbi totul . Şi atunci , foloseşte acest minut ca să explici unui om că-l iubești.  Sau cel puțin  că ești în stare să ții la el."
 Vitali Cipileaga - "În umbra paşilor  tăi ".


Te iubesc. Da, asta  e...